Legenda preafrumoasei Dochia
Decebal avea o soră numită Dochia.
Era aşa de tânără, de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o,
împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis:
- Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la
Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal şi am cucerit
Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la Roma. Vei trăi acolo
în bogăţie şi mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu
lucruri scumpe.
- Mulţumesc, împărate, a zis Dochia. Admir vitejia şi bunătatea
ta. Dar eu la Roma nu pot merge.
- De ce?
- Pentru că sunt sora
lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zilele ca să nu ajungă prizonierul tău.
Oricât de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aş fi. Şi apoi
sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeşte-le cu romani
de-ai tăi, să se zămislească un nou popor, care să aibă în firea lui dârzenia
şi vitejia noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec, voiesc să mă
îngrop aici, în pământul sfânt al Daciei.
Traian împăratul i-a
ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut
păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare
şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie ca o podoabă în carul de
triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A
mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A găsit-o abia în vârful muntelui
Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori
multe albe, roşii şi albastre.
- Dochia, a zis
Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!
- Nu, împărate! Mai
bine mor ca fratele meu Decebal, decât s-ajung roabă.
- Îţi vreau binele,
Dochia: ai să trăieşti în mare bogăţie!
- Dacă-mi vrei binele,
lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia.
- Neîduplecato! Te iau
cu de-a sila. Te răpesc!
Şi a şi făcut semn
ostaşilor s-o prindă. Speriată, Dochia a ridicat mâinile spre cer şi a şoptit:
- Stană de piatră mă
fac şi rămân aici în ţara mea!
În adevăr, cât ai clipi
din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte,
s-au prefăcut în stânci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el
de uimire. Când şi-a venit în fire, a zis:
- N-am ce face;
dacii,bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stâncile lor. Nu
pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi romani.
Şi zicând aşa, Traian s-a
întors la Roma.
Iar pe muntele Ceahlău se
vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci
răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.
*****
(sursa: Dumitru Almaş- Povestiri istorice)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu